tortul de ciocolata e prea scump

Oriunde si oricand, oricat de departe as fi, sunt mereu aceeasi. Cat de plictisitor e sa fii mereu acelasi, in fiecare secunda, necontand daca e zi sau noapte, daca esti aici sau acolo? Daca mananci tort de ciocolata sau inghetata de treij de mii de lei, daca el e sau nu, daca tricoul e patat de cafea sau salvat de sfaturile caznice ale unei sprancene ciuruite? In alta ordine de idei, cat de sublim e sa stii urmele de varsat de vant, cucuiele si alunita de pe picior, zambetul care ma innebuneste si acum, capul plecat intr-o parte? Uite-atat de sublim. De aici si pana aici, via circumferinta Pamantului. E suficient? Nu, pentru ca e masurabil.
Cum se face ca unii oameni radiaza delicatete, altii pofta de viata, si altii ceva negru si nestiut care se zbate in trecutul recent? Pentru ca trecutul care doare e mereu recent, si ma simt neputincioasa cand inteleg ca nu pot sa inteleg durerea de a vedea o persoana iubita stingandu-se incet langa tine, desi mi se intampla as we speak. Dar eu nu iubesc decat pe unul, un singur om, si acela nu se stinge. El e mereu acolo, pentru ca cel mai rau lucru care li se poate intampla ingerilor este sa se rataceasca pe Pamant.
Mereu tu, numai tu, suficient si coplesitor de mult, intotdeauna ai fost si mereu vei fi. O avalansa si un stol de hummingbirds, si o ploaie de flori de mar cu acorduri de colibri. Si tacerea cand dormi si obrajii ti se relaxeaza intr-un viitor potential zambet rezervat ingerilor din vis. Iar ingerul din visul meu esti tu. Pentru ca am ajuns sa fac fiecare lucru ca si cand l-as face pentru tine, ca si cand l-as face ca sa te fac mandru, ca si cand m-ai veghea mereu, nu de alta, dar chiar asa este. Si stiu ca, cu toate pacatele mele, tot nu te-am dezamagit. Si cred, am o soapta in cap care ma ademeneste sa cred, ca atata timp cat te voi iubi, nu te voi dezamagi. Ce bine si ce simplu este. Doamnelor si domnilor, acordati-mi premiul Nobel pentru fizica: am creat primul perpetuum mobile!