Vis

Copilul iesi pe usa din dos si se uita cu grija in curte. Latra un caine. Soarele cadea pe asfaltul gri si se topea in indiferenta pietrei si se ridica din nou deasupra copilului, luminandu-l. Parintii nu erau acasa. Bun. Sa cautam gaura din gard, gaura spre fericire. Cainele nu mai latra, nici soarele nu se mai topea infinit pe asfaltul din curte; il acoperise un nor.

Copilul zambea in timp ce se strecura spre libertate. Am studiat James Joyce la scoala. De unde stiam eu ca pe Parnell il chema Charles? Unde eram eu in 1891? Dar nu, e doar o poveste. Eu nu merg la scoala. Eu nu il citesc pe Joyce, eu nu citesc, eu sunt un copil. Eu vreau sa fug, sa ma joc.

Nu mai zambea cand incepu sa urce scarile de piatra. Soarele renuntase sa se mai topeasca pe asfalt si ii inunda ochii cu lumina alba. Unde sunt ceilalti? De ce e atata liniste in jur? Ii rasunau pasii pe caldaram si era liniste. Se opri si isi ridica privirea albastra spre albastrul cerului, iar culorile se oglindira una intr-alta. Albastru. Totul se pierdu in lumina. Copilul incepu sa alerge, cu mainile intinse, spre fericire… un parc, un camp de iarba fara copaci, pe un piedestal gri, iar la orizont – tacere. Parcul se intindea la infinit, si dincolo, strapungea intunericul misterului cu soarele lui varatic, si mai departe, intr-un alt timp prezent, un prezent mai altfel.

Unde sunt ceilalti? Tot nu au venit. Ma surprinde, nu le sta in fire sa intarzie la zilnicul joc de sotron… o minge se rostogoleste la picioarele copilului, apoi o umbra, fara culoare dar plina de viata, urmata de altele. Ce bine ca ati venit. Hai sa ne jucam. Hai sa evadam.

Soarele isi urmeaza, plictisit, traseul zilnic. Copiii isi urmeaza si ei visul zilnic, in care canta si zboara si se joaca printre razele soarelui. Bomboane, codite si jucarii… vise de copil. Fac ce au facut si ieri, si saptamana trecuta, si acum un an. Dar maine? E o alta poveste, maine o luam de la inceput.

Copilul ofteaza in timp ce coboara scarile spre casa. Fundamentul de ciment si iarba parcului raman in urma si soarele ii lumineaza spatele, proiectandu-i umbra la picioare. Gaura din gard il asteapta si parca il mustruluieste cu sipcile-i verzi de lemn, desprinse din cuiele lor. Ai intarziat. Nu ma mai certa, e viata mea. Copile, viata nu-ti apartine, e a lumii, si lumea nu iarta.

Intunericul cade, cainele inca mai latra. Usa se deschide si in camera se revarsa glasul cald al mamei si lumina calda a veiozei. Copilul zambeste si adoarme, leganat de vise, vise de copil.

Copilul iesi din casa pe usa din dos si se uita cu grija in curte. Latra un caine. Cerul intunecat de vata impiedica soarele sa se reverse pe caldaram. Lumina gri invaluia copilul cu tristete. Astazi umbra mea nu va mai juca sotron. Dar eu? Iesirea din gard asteapta. Libertate, strig, si cainele incepe sa latre mai puternic. Sunetul vocii se pierde intre sipcile verzi, si ma incearca un sentiment de spaima. Ce e dincolo de gard? De parca n-as sti! Parcul, prietenii, mingea, infinitul, lumina, misterul. Lumea nu iarta, copile. Astazi gaura nu imi mai sopteste nimic. Te-ai suparat? Nu-mi raspunde.

Alerg pe treptele de piatra. Ma opresc si imi ridic privirea innegurata spre negura cerului si il vad oglindindu-se in mine. Totul se pierde in intuneric. Parcul e pustiu. Iar au intarziat, zau asa… privesc in departare si vad o umbra care sare coarda. Prietenii mei! Alerg catre ea, dar cand o ajung se disperseaza ca un fum. Stai putin, strig, si nu-mi aud vocea. Privesc in jur si mi se pare ceva ciudat. E aceeasi iarba… imi privesc mainile, si ceva parca nu se potriveste. Aud rasete in urma mea, ma intorc, dar vocile raman cu obstinatie undeva in spate… ma trezesc in mijlocul parcului, nu e nimeni… ba da, a aparut soarele, mai puternic si mai aproape ca niciodata. Cerul se micsoreaza si lumea odata cu el, in timp ce fundamentul de ciment goneste spre intuneric. O umbra cu codite si pantaloni scurti se apropie de mine, cu mainile in buzunare. Ce cauti aici? Imi caut prietenii. Ei sunt lumea mea. Nu, tu esti al lumii, si lumea nu iarta. Dar ei… Au murit. Au rezistat si asa mai mult decat de obicei. Incerc sa ii vad fata, dar umbra ramane umbra. Incerc sa ma dau inapoi, dar ma lovesc de sipcile verzi ale gardului. Imi privesc mainile care nu par ale mele, apoi silueta mica din fata mea. Incep sa realizez ce se intampla. Sunt doar un copil, mai incerc sa ingaim. Nu mai esti. Trezeste-te, lumea ta a murit. Acum tu apartii lumii. Ma trezesc, intr-adevar, si afara e intuneric si noapte. A fost un vis, doar un vis, un vis de copil. Dar a fost ultimul.